Folosită la începutul anilor ’90, lozinca “nu ne vindem ţara” a avut sens o perioadă, când s-a dorit evitarea vânzării la preţ de nimic a industriei. Însă cei care aveau frâiele la acele momente şi-au dat seama că nu e important doar să întârzie preluarea industriei de investitori străini, ci şi devalizarea domeniului. Aşa că fabricile au fost lăsate de izbelişte, iar industria, în loc să fie reformată, retehnologizată, a fost distrusă.
Privatizările, atâtea câte s-au făcut, în rare cazuri au avut loc pe bursă, aşa cum a fost în Polonia, ţară care în acest moment are industrie mult mai bună decât România şi care a reuşit să salveze mult mai mult din acest domeniu decât am reuşit noi.
De altfel, bursa este mecanismul prin care ai investiţii fără să cedezi pachetul majoritar, deoarece banii vin din vânzarea de pachete de acţiuni. Statul român ar fi putut scoate companiile industriale pe bursă, să vândă pachete de 20-30% din acţiuni, iar banii ar fi venit. Un bun exemplu în acest sens îl constituie Hidroelectrica, care ar fi produs sume considerabile, însă listarea companiei la bursă este luată în calcul abia acum.